Postări populare

vineri, 26 august 2011

Tradiţii şi obiceiuri


În satul Ineşti la fel ca şi in celelalte sate, localităţi ale Republicii Moldova, există multe tradiţii cu caracter familiar şi nu numai, care nu s-au schimbat de-a lungul anilor. 

Nunta

 Caracteristic ineştenilor este obiceiul dusului la apă al miresei. Aceasta duce la apă o găleată împodobită cu busuioc până la cea mai apropiată sursă de apă, unde o umple, apoi cu busuiocul înmuiat în găleată stropeşte făcând semnul crucii. Fetele care sunt stropite astfel, se vor căsători mai repede, spune tradiţia.
Altă supersiţie legată de nuntă este, faptul că mireasa trebuie să fie atentă la decupajul sandalelor sau al pantofilor, pentru că, se pare, norocul partenerilor poate ieşi pe acolo. Mireasa trebuie să-şi aleagă o pereche de încălţăminte trainică şi comodă, pentru a nu fi nevoie să o schimbe pe parcursul serii, spunându se că, de altfel mireasa se va lepăda de bărbat.
Jucatul găinii la nuntă este o altă tradiţie foarte veche. Nu se poate refuza această tradiţie decât dacă naşii nu doresc să participe. Este o tradiţie care îi are pe ei în prim plan. Regula este ca mama miresei să aducă o găina prajită şi aranjată cât mai fumos, urmând ca în toiul nunţii să fie adusă şi dansată printre invitaţi. Găina este un dar pentru nănaşi, dar ea trebuie "cumpărată". Se nogociază preţul care este mult mai simblozic, iar apoi este împărţită tuturor invitaţilor (astfel încât să guste fiecare invitat câte un pic).


Colindatul Copiilor

Practicile tradiţionale ale sărbătorilor de iarnă moştenite din cele mai vechi timpuri se desfaşoară şi în prezent în forme deosebit de variate, implicând participarea întregii colectivităţi, dar mai ales a copiilor. Crăciunul concentrează o serie de obiceiuri şi ritualuri între care se remarcă, în toată frumuseţea şi prospeţimea sa, colindatul. Colindele copiilor sunt scurte, vestesc sărbătoarea, urează belşug în miei, viţei, purcei, in versuri pline de haz, daruri cuvenite: nuci, mere, colaci. Aceştia obişnuiesc să atingă cu beţele sau cu nuielele stâlpii porţilor, uşorii uşilor de la grajduri şi hambare, grinda casei şi scormonesc în cărbuni pentru a aduce noroc şi belşug: " Bună ziua lui Ajun, că-i mai bun a lui Crăciun/ Într-un ceas bun! Porci graşi unsuroşi/ Să-i mănânce oamenii sănătoşi/ Boi trăgători/ Stupi roditori/ Cai încurcători/ Oile lenoase/ Vacile lăptoase/ Pui de găină/  Pui de raţă,/ Pui de toate animalele/  Bani şi sănătate!"
Acest obicei se desfaşoară în cete de copii băieţi, mai rar fete. Copii se adună, de obicei, la o casă unde repetă colindele şi odată cu începerea serii îşi încep colindatul. 
Ţin minte că aveam trăistuţă făcută de străbunica, pe care o aveam de la bunica din partea mamei. O purtam atârnată de gât şi în care îmi ţineam darurile pe care le primeam de la vecini. Colinda era făcută, de obicei, din lemn de nuc. În mentalitatea populară, colindatul are semnificaţia de a aduce noroc şi belşug în casa gospodarului. Ca drept răsplată pentru colindat, primeam un colac de pâine (pregătit anume pentru acest prilej)dulciuri şi din când în cand şi câţiva bănuţi. 


Sorcova şi Semănatul


În dimineaţa anului nou, copiii obişnuiesc să umble cu sorcova şi semănatul. Eu de regulă plecam la bunica cu veri meii, alteori mergeam singură, ne umpleam buzunarele cu seminţe de grâu, orz, orez şi le presuram  în casă urând bunica de sănătate, dorindu-i roadă multă în grădină, sănătate şi să aibă mereu pâine caldă pe masă. Versurile sunau cam aşa "Înfloriţi ca merii, ca perii, în mijlocul verii! Ca toamna cea bogată, De toate îmbelşugată, La anul şi la mulţi ani! ".
În ceea ce priveşte sorcova (nu obişnuiam să merg la sorcovit, deşi aveam câteva sorcove de la tata, făcute chiar de el. Tata era conducător de ansamblu artistic la Casa de Cultură din Teleneşti). După cum ştie tot românul, sorcova este confecţionată dintr-un băţ ornat cu flori artificiale din hârtii colorate, alteori, având în vârf un clopoţel. Sau, poate fi de mai multe tipuri, două beţe din lemn puse în cruce pe care se pun panglici înguste de hârtie colorată, iar de un băţ se agţă un clopoţel; o creangă de brad impodobită cu nuci, bomboane, biscuiţi. Copii intră în casa vecinilor, cei cu brad sorcovesc sau cei cu bâta lovesc in ritm podeaua dupa melodie. De obicei, fiecare copil are sorcova lui.
Urarea cu plugul sau cu buhăitul, pluguşorul cum i se spune în popor, este un străvechi obicei agrar prin excelenţă, care se practică în ajunul Anului Nou. În mute locuri chiar în ziua de Anul Nou, ceata de urători formată din doi până la douăzeci de flacăi sau bărbaţi însurăţei de curând, pleacă din casăa în casă să ureze cu Pluguşorul sau să hăiască, cum se spune pe la noi,la moldoveni. Colinda Pluguşorului este una dintre datinile cele mai vechi şi cele mai frumoase, ce se păstrează încă până în ziua de astăzi, în pocnet de harapnic sau bici, în sunet de talancă sau clopoţei, ca şi în muget de buhai, colindătorul îşi deapăna urarea îndemnându şi amicii cu refrenul "Ia mânaţi măi, Hăi, hăi!"
Cuvântul buhai a ajuns la noi, probabil, prin intermediul limbilor slave, din rusă Bugai. Pe lânga plug şi buhai, ceata poartă bice sau harapnice din care se pocneşte, clopote de vite şi tălangi. Ea este însoţită uneori de instrumentişti populari, care cântă din fluiere, cimpoi, vioară sau cobze.


Floriile


Ştim cu toţii că de Florii şi de Duminica Floriilor se înţelege duminica cea de pe urmă din Peresimi sau Postul Mare. În această zi se scot la biserică crenguţe de salcie şi se sfinţesc, pentru că din ziua asta toţi pomii şi toate florile, încep a înflori şi a înmuguri.
Pe la miezul nopţii spre Florii fetele fierb apa cu busuioc şi cu fire de la canafurile ce se afla în prăpuri şi pe care le fură la vreo înmormântare a unei fete mari. După aceea în ziua de Florii se spală cu aceasta apa pe cap, ca să aibă păr frumos şi să strălucească ca firele de la prăpuri şi să fie plăcute ca şi cum se bat flăcăii pentru busuioc. După ce s-au spălat toarna apa la rădăcinile unui păr, rostind următoarele cuvinte Cum îi părul când îi înflorit de frumos, aşa să fiu şi eu de frumoasă, cum se uită oamenii la un păr înflorit, aşa să se uite şi la mine. În ziua de Florii e bine să se culeagă tot felul de flori de primăvara şi să se ducă la biserică pentru că aceasta e ziua florilor. Sunt localităţi în Basarabia unde niciun o nu se spală pe cap în ziua de florii, nici nu se rade, de frică că albeşte ca pomii. În satul Ineşti şi prin imprejurimi, de ziua Floriilor, băştinaşii îşi spală capul cu apă descântată, anume ca să le crească părul. Iar după ce s-au spălat toarnă apa la rădacina unui păr altoit.


Rusaliile


Şi ineştenii ca nişte buni creştini-ortodocşi ce sunt, sărbătoresc Pogonirea Sfântului Duh sau Rusaliile, una dintre cele mai importante sărbători creştine. Ceea ce e interesant că sătenii in fiecare an după Rusalii, sărbătoresc obiceiul numit  udatul nevestelor. Conform tradiţiei, numai femeile care vor fi udate, vor fi mai sănătoase şi mai frumoase. La biserică se aduc în acea zi frunze verzi de tei, de nuc, pentru a fi sfinţite şi care se împart credincioşilor, simbolizând limbile de foc, ale puterii Duhului Sfânt, care a pogorât Sfinţii Apostoli. Aceste crenguţe se agaţă apoi la straşina caselor sau la icoane. Se spune că acestea te vor apăra de cele rele şi în plus se mai spune că, acestea ar cătăta puteri miraculoase pentru vindecarea celor care suferă de surzenie.
Ramurile de tei folosite la Rusalii, sunt păstrate peste vară, pentru a fi folosite in practicile de alungare a furtunilor şi a grindinii. Demult se mai practica şi acest obicei în care preotul satului ieşea împreună cu sătenii ieşeau pe câmp în ziua a două de Rusalii, pentru a sfinţi apa şi a stropi câmpul, crezându se ca astfel, ca nu va bate grindina.
În ziua de Rusalii sătenii considerau de bun augur să poarte, aşa cum îmi povestea bunica, frunze de pelin la brâu, la sân trei fire de usturoi, toate acestea pentru a fi apăraţi de rele. Rusaliile sunt cele din urmă zile în care gospodinele mai pot face pasca, lucru care, până la viitorul Paşte este oprit. Vreme de nouă luni de zile nu se culeg ierburi de leac! În duminica de Rusalii nu este recomandat să te cocoţi în copaci sau în locuri înalte şi nu e bine să călătoreşti departe de casă. La fel, se zice că nu e bine să te urci pe vârfurile dealurilor pentru a nu fi pocit de către Iele!
Deşi, interesul oamenilor în general s-a îndepărtat în ultimii ani de obiceiurile folclorice, pot zice că la sat, se păstrează şi în zilele noastre tradiţii care, parcă, dau o frumuseţe aparte sărbatorilor creştineşti şi nu numai.


Legenda satului Ineşti


 Satul Ineşti este atestat din anul 1643. Pământurile acestei localităţii au fost pustii, dar, aparţineau unor oameni foarte bogaţi. Dânsii aveau conac, stăpână era cucoana Leunătoaie, din Cubolta, sat de prin părţile Bălţilor. Lucrau aceste pământuri argaţii de la curte, care nu prea le 
plăcea cum se purtau stăpânii cu ei. Mai des visau să aibă o palmă de pământ a lor, s-o prelucreze si să se folosească de roadele muncii lor. Primul care a încercat să ceară pământ a fost un flăcău mândru si neînfricat pe nume, Ion. El o roagă pe cucoana Leunătoaie, căruia îi aparţinea aceste pământuri, să-i dea un petec de pământ, drept răsplată, pentru munca depusă de el si tot neamul lui. La început cucoana s-a înfuriat de asa obrăznicie, apoi mai chibzuind, a hotărât să-i dea pământ lui Ion, cu condiţia ca, el să ierneze aici şi să păzească uneltele agricole, pentru a nu mai fie duse toamna la curte. Cucoana Leunătoaie i-a dat un petec de pământ lui Ion pe malul unei râpe, sub pădure, între două dealuri. Greu a iernat, singur Ion. Primăvara devreme a început să lucreze pământul, stia că mai târziu va argăţi la curte, nu va avea timp, va trebui să muncească la cel al cucoanei. Pe ogorul său, Ion a semănat in, dar nu se pricepea cum să-l prelucreze, de aceea a hotărât să se însoare, cu atât mai mult, că nu înceta să se gândească la o Marie de la curte. Când a adus cucoana argaţii la lucru, Ion a cerut-o pe Maria de nevastă. Cucoana le permite căsătoria de frică să nu-l piardă pe Ion, ca paznic şi ca argat, că era harnic foc. Iarna următoare le-a fost mai vesel, Maria prelucra inul, iar Ion i-a meşterit toate uneltele de prelucrare: bătător, furcă, stative, cheptene. În asa fel, Ion si Maria au devenit vestiţi prin părţile locului la prelucrarea inului, a pânzei de in. Negustorii din târgul Teleneşti au negociat cu Ion şi Maria să le pregătească o cantitate mare de pânză de in pentru a o vinde. Ion a fost nevoit să angajeze la lucru argaţi ca să dovedească comenzile primite de la negustori. Au trecut ani, s-au născut copii, s-au extins moşiile localnicilor...şi astfel localitatea respectivă, megieşii au botezat-o Ineasca, mai apoi a devenit Ineşti.



Istorie

     Tradiţia orală susţine că bătrânul ţinut al codrilor, satul Inesti, a fost populat din cele mai vechi timpuri. Coborat dintr-un hartop de padure, satul s-a tot extins pana a ajuns la poalelel raului Ciulucul Mic si autostrada Telenesti – Orhei. Cu case mandre si frumoase, astazi el bate la poarta resedintei rationale. Trecatorii aproape ca nu simt cand au intrat in Inesti si au iestit din Telenesti. Si pentru a intelege mai bine “inceputurile” satului Inesti am sa fac o introducere povestind lucruri care v’ar putea capta atentia. În ceea ce priveşte prima atestare documentară a Teleneştilor există foarte multe semne de îintrebare. Cea mai veche atestare documentară dateaya din data de 20 decembrie 1437,dupş cum susţine istoricul M. Costăchescu. Un alt document din 1497 vorbeşte despre un oarecare boier pe nume Telea, care de asemenea este considerat de unii cercetatori proprietar al satului. Clar este că primul act istoric în care se vorbeşte clar despre Teleneşti, aşezat pe malul drept al râului Ciulucul Mic datează cu anul 1611. Datorită amplasării sale avantajoase la hotarul dintre codri şi câmpie, Telenestiul a cunoscut o dezvoltare considerabilă.La început localitatea a fost un sat răzăşesc şi a avut mulţi proprietari de pământ. Ei aveau dreptul să-şi vândă moşia, pe părţi sau în întregime. moşia satului fiind compusă dintro mulţime de loturi. În următorii ani a început procesul de constituire a marii proprietăţi . Începând cu anul 1673 visternicul Iordache Cantacuzino cumpără părţi din moşia Teleneşti devenind după 12 ani proprietarul celei mai mari părţi din sat. Acesta reprezintă un caz tipic de sfărâmare a moşiilor răzăşeşti şi formarea marii proprietăţi. Dupa 21 de ani moşia trece în stăpânire lui Ilie Cantacuzino, după care acesta o vinde lui Iordache Ruset .Acesta o va lăsa fiului său Constantin Ruset , care apoi o va face zestre fiicei sale, căsătorită cu Constantin Mavrocordat voievod. Prin moştenire apoi moşia Teleneşti v-a reveni lui Alexandru Mavrocordat , care o va dărui copiilor săi Constantin Alexandru Mavrocordat şi Raluca Mavrocordat . De numele ultimei este legată întemeierea unui târg în Teleneşti, printr-un hrisov domnesc din 1796. Târgul avea 6 iarmaroace pe an , iar zi de târg era fixată joi. Pentru a stimula dezvoltarea târgului , domnitorul va permite stabilirea aici a străinilor: evrei, armeni, ruşi lipoveni. Documentele anului 1803 atestă în satul Teleneşti 58 străini , iar în târg 78. După anexarea Basarabiei de către imperiul ţarist în 1812, domniţa Raluca Mavrocordat vinde moşia pitarului Teodosiu, plecând apoi peste Prut. Pitarul o lasă moştenire fiului său Iordache Teodosiu, pe timpul căruia Teleneştii devin în anii 60 ai sec. XIX un centru de cultură naţională. Din cei 10 copii el va lăsa moşia lui Mihai,ce se va însura cu Maria Scarlat Harting , cu care a avut o fiică Elena. La începutul sec. XX Elena se va mărita cu Paul Gore. 
  Pe parcursul acestor ani satul şi târgul Teleneşti creşteau demografic şi teritorial. Recensământul din 1835 atestă în Teleneşti – Târg : 5 familii de boieri (14 bărbaţi şi 4 femei),12 familii ruptaşi ,2 familii de străini, 20 familii „burtă verde” ce şi-au cumpărat titlul de nobil contra plată, 13 familii burlaci, 41 familii de ţărani liberi, 373 familii de evrei. În Teleneşti – sat erau: 65 familii de ţărani liberi ,10 familii de burlaci, 10 familii a văduvelor, 9 familii a slujitorilor cultelor . Deja către sfârşitul sec. XX în târg erau 50 dughene, 563 case şi o frumoasă curte ce aparţine pitarului Feudosie. Proprietarul său Mihai Feudosiu era mareşal al nobilimii de provincie. Ginerele său, Paul Gore era sufletul „ Blocului Moldovenesc”
    Din 1918, ca rezultat al Marii Uniri în localităţile dintre Prut şi Nistru s-au realizat reformele administrativă, agrară, etc. Teleneşti devine centru de plasă în judeţul Orhei. În plasa Teleneşti intrau 45 sate. În centrul de plasă au fost deschise instituţii de importanţă judeţeană, s-a deschis o judecătorie, s-a organizat un oficiu Poştă Telegraf; Telefon. Reforma agrară din Basarabia a fost realizată de către un sistem de dirijare numit „Casa Noastră” conform acesteia a fost expropriată şi moşia Elenei Gore. Reforma agrară românească ( spre deosebire de cea bolşevică) prevedea recompensare bănească. Preţul de răscumpărare a unei desetine de pământ din moşia Teleneşti era: teren arabil – 180 ruble; Pădure – 180 ruble. In spatele satului se astern paduri pana la Leuseni, Vasieni, Budai si Crasnaseni. Peste Ciuluc se afla campii intinse si roditoare marcate cu 3 movile funerare. E sat de codru cu bogate traditii in viticultura,  pomicultura, in materie forestiera. Precum afirma renumitul istoric iesean Mihai Costachescu in lucrarea sa “satul si Targul Telenesti din tinutul Orhei” (iasi 1930), silistea Inesti a fost pentru prima data mentionata in scris  la 1643 intr-un zapis de vanzare – cumparare, in care, “Ureche din Inesti apare martor”. S-a intamplat aceasta in timpul domniei lui Vasile Lupu, dar silistea o fi fost mult mai veche. Iata cum arata un document de prprietate ticluit in stil arhaic acum 330 de ani, in care apare martor un oarecare, “ Istrate Minzatul ot Inesti” (Istrate Minzatul din Inesti). Manuscrisul capata putere de act la 4 februarie 1670 si se pastreaza in analele arhivei Academiei Romane.
La 31 iulie 1734  Mihai Brahna din Inesti asista ca martor in uriclul (act de proprietate) voievodului Constantin Mavrocordat, cand satul Mihalasa a trecut in posesia Manastirii Golia din Iasi. In 1803 Inestii din ocolul Maiatin numarau 59 de barnici. Bisericuta cu peretii din nuiele impletite si acoperita cu paie a fost construita 9 ani mai tarziu, in 1812.
Boieru din localitate, Sandu Fedosiu, care daduse juramant de credinta tarului rus si obtinuse functia de consilier, in 1817, avea in supusenie la Inesti 82 de familii taranesti, poseda 100 falci de pamant arabil, 200 falci de fanaturi si 50.000 stanjeni de padure. La varsta de 45 de ani, pe 27 iulie 1821, lui I se recunoscu titlul de nobil si a fost ales de nobilime deputat in Sfatul Suprem guburenial.
 Rezultatele au fost date publicitatii peste doi ani la Sankt-Petersburg. Epidemiile de holera din 1866 si 1872  au dus in Inesti la mormant 37 de oameni. Cu greu, dar satul prospera, se afa in urcus economia si natalitatea. Daca in 1870 satul intrunea 129 de gospodarii, apoi peste cinci ani numara 132.
 Din Dictionarul Geografic al Basarabiei, editat in 1904 la Bucuresti de Zamfir Arbore si reeditat peste un veac la Chisinau, culegem urmatoarele date: “ Inesti, sat in judetul Orhei, volostea Telenesti, asezat pe tarmul drept al rauletului Ciulucul-Mic, spre vest de satul Leuseni. Are 164 de case, cu o populatie de 989 suflete tarani romani; biserica, scoala elimentara, 3 mori de vant. Sant vii si gradini cu pomi, prisaci.
Dupa reunirea celor doua maluri ale Prutului, autoritatile romane i-au improprietarit pe 245 de tarani din Inesti cu 658 ha de pamant. Statistica anului 1923 a calculate aici 265 de case, o gospodarie boiereasca, scoala primara mixta, biserica ortodoxa, primarie.
Din cei 96 de copii de vârsta scolară, in 1933 se aflau trecuţi in cataloage 73, desi scoala dispunea de 3 invatatori.
În anul 1940-1941 şi 1949 autorităţile sovietice au masacrat şi deportat 117 persoane din Ineşti şi Teleneşti, dintre care mai mult de jumătate au fost comercianţi evrei. Holocaustul dezlănţuit de fascişti a curmat viaţa multor evrei nevinovaţi din satul Ineşti şi cele vecine inclusiv târgul Teleneşti.Calvarul evreilor din Teleneşti este descris de ineşteanul Boris Druţă în cartea "Flori de dor pentru Şalom" (carte despre care amintesc pe acest blog la secţia Oameni şi destine) - 235 de teleneşteni (ineşteni) au căzut în lupte mai ales în Polonia şi Germania, în special în anii 1944-1945. 


Cifre


Ineşti este un sat şi comună din raionul Teleneşti. Satul este situat la 47.504086 - latitudine nordică şi 28.399898 - longitudine estică, având o suprafaţă de aproximativ 2.08 kilometri pătraţi, cu un perimetru de 8.87 km.
Comuna Ineşti are o suprafaţă totală de 29.81 kilometri pătraţi, fiind cuprinsă într-un perimetru de 34.26 km
. Ineşti este unicul sat din comuna cu acelaşi nume.
În anul 1997, populaţia satului Ineşti a fost estimată la 2782 de cetăţeni.
Conform datelor recensământului din anul 2004
, populaţia satului constituie 2432 de oameni, 49.14% fiind bărbaţi iar 50.86% femei. Structura etnică a populaţiei în cadrul satului arată astfel: 99.34% - moldoveni/români, 0.29% - ucraineni, 0.29% - ruşi, 0.00% - găgăuzi, 0.00% - bulgari, 0.00% - evrei, 0.00% - polonezi, 0.00% - ţigani, 0.08% - alte etnii.
În satul Ineşti au fost înregistrate 781 de gospodării casnice la recensământul din anul 2004
. Membrii acestor gospodării alcătuiau 2432 de persoane, iar mărimea medie a unei gospodării era de 3.1 persoane. Gospodăriile casnice erau distribuite, în dependenţă de numărul de persoane ce le alcătuiesc, în felul următor: 18.31% - 1 persoană, 20.49% - 2 persoane, 18.95% - 3 persoane, 24.71% - 4 persoane, 11.27% - 5 persoane, 6.27% - 6 şi mai multe persoane.

Cuvânt înainte


Te iubesc sat drag ce-mi eşti!
Te iubesc pentru iarbă, pentru pomi, pentru case, pentru...oameni!
Te iubesc pentru fiii şi fiicele pe care îi creşti; pentru bătrânii tăi, pentru 
înţelepciunea din ochii lor; pentru veşnicia ta! 


















Cineva zicea că dacă vreţi sa faceţi un om sa zâmbească trebuie doar sa-l întrebaţi de copilaria şi locul său de baştină. Pur si simplu există o atracţie faţă de trecutul propriei fiinţe. Uitati-vă la părintii vostri când îi întrebţi despre copilăria lor, despre locul unde s-au născut şi au copilărit.O să observţti cum le apare o sclipire în ochi şi încep să vă depăneze amintiri dintr-un timp trecut.  Există o fascinaţie faţă de trecut care trezeşte o flacară în individ, una care nu coincide totdeauna cu regretul. Iar locul de bştină te fascinează şi el. Nu stii de ce, dar parcă te identifici cu el, parcă te simţi atras de acesta. Mergi, te întorci, mergi din nou şi poate nu te mai întorci, dar undeva în fiinta ta tot privilegiezi locul unde te-ai născut şi ai copilărit. Poate este, asa cum spunea si Steinhardt “fascinaţia sufletului pentru locul în care a nimerit”. Indiferent care ar fi explicaţia, eu zic că puteţi să încercaţi acest experiment sau chiar să vă autoanalizaţi, deoarece s-ar putea sa fiţi surprinşi. Am să scriu pe acest blog despre un sat, aproape uitat de lume, un sat care pentru mine pare din poveste, desi nu are zâne şi feţi frumoşi, dar are o magie aparte…de basm. De ce? Pentru că, mă leagă nişte amintiri de el, amintiri de vremuri demult apuse, dar care nu sunt uitate şi care ma copleşează uneori.
De satul Ineşti s’ar putea să nu fi auzit multă lume... Această bucată de pamânt face parte din fostul târg Teleneşti, acum raion. În spatele satului se aşterne un enorm masiv de păduri seculare, pâna la Leuşeni, Văsieni, Budăi si Crăsnăşeni (satele din vecinatate si care fac parte din acelaşi raion, Teleneşti). E sat de codru cu bogate tradiţii în viticultură, pomicultură, in materie forestieră. Îmi aduc aminte când plecam la furat cireşe în livada satului…Mergeam cu vreo două, trei prietene…ele urcau in copac şi mâncau fructele coapte la care ma uitam eu cu jind de la poalele pomului. Mi-era frică să urc în copac şi mai ales, in caz ca venea paznicul, vroiam sa fiu pregatită de fuga (eram, oarecum egoistă şi mereu am fost o fricoasă). Dar, pot sa spun că, am fost la furat de cirese…desi, asteptam “pară malaiaţă in gura lui natăfleaţă”…Eh…
De satul Inesti ma leagă multe amintiri, mai alesc că bunica mea sta acolo, de fapt, la hotar, intre Ineşti şi Teleneşti (eu, de loc, sunt din Teleneşti). Îmi placea sa ma trezesc de dimineaţă şi să merg peste deal, aşa numeam eu şi parinţii mei drumul care ducea la bunica. Ca sa ajungi la casa bunicii trebuia sa treci un deal, unde erau salcâmi care te îmbatau cu mirosul florilor lor…mai si mâncam câteva floricele, care erau foarte aromate si dulci…Urât era când ploua şi cum nu era asfaltat drumul…era vai si amar de picioare; in rest era drumul meu preferat “de dus la bunica”. Zic asta pentru că aveam vreo trei posibilităţi de a ajunge la casa bunicii…trei drumuri diferite, insa cel “de peste deal”, era preferatul meu…Mă simţeam un fel de Scufiţa Roşie, un fel de personaj din poveste când mergeam pe acolo... 
Mi-e drag satul, îmi sunt dragi oamenii de acolo, mi-e poftă de nişte mere coapte-răscoapte din   grădina bunicii, mi-e dor să stau pe prispa casei sale şi să mă uit la răţuste cum se bălăcesc în ligheanul cu apă...mi-e dor de mirosul  de pâine proaspăt scoasă din cuptor...
Sunt sigură că cei ce vor vizita satul Ineşti pentru prima oara, vor rămâne încântaţi de localitatea pitorească de aici, de oameni harnici, frumoşi la suflet şi la port, de ospitalitatea proverbială a lor, inimile şi casele cărora sunt veşnic deschise pentru prieteni şi veşnic dorite de o vorbă dulce, de vreme bună şi pace. 
Pitorescul plai moldav magnetizează din ce în ce mai mulţi turişti dornici să cunoască natura, istoria şi cultura acestei ţari, optând pentru odihna în mediul rural unde este conservată o bună parte din tezaurul spiritual al neamului.